Să vă lămuresc cum e cu cel de-al treilea fel de cruce care este cel mântuitor pentru noi - crucea încredinţării în voia lui Dumnezeu. Voi spune şi despre acesta câteva cuvinte. Spun „câteva cuvinte" fiindcă învăţătura deplină despre el este mai presus de puterile mele. Pe această cruce se suie creştinii ce sunt deja desăvârşiţi. Aceştia şi sunt cei care o cunosc şi care ar putea vorbi despre ea în chip desluşit, deplin şi puternic. Iar ceilalţi, de unde să poată vorbi despre ea astfel? Să nu pomenesc despre ea este, însă, cu neputinţă, întrucât trebuie ca aceia dintre voi care au biruit o patimă-două şi s-au odihnit întrucâtva de tulburările lor lăuntrice să nu socoată că au făcut deja tot ce trebuie şi tot ce se aşteaptă de la creştini.
Nu, nici aşa nu a fost făcut totul. Nici măcar cel ce s-a curăţit cu totul de patimi n-a săvârşit încă lucrarea creştină de căpetenie, ci doar s-a pregătit de ea. Te-ai curăţit de patimi? Acum adu-te lui Dumnezeu, Celui Curat, ca jertfă curată şi fără de prihană, precum se şi cuvine să fie jertfa adusă Lui, Preacuratului. Uită-te la Golgota. Acolo, crucea tâlharului înţelept este crucea curăţirii de patimi, iar crucea Domnului este crucea jertfei curate şi fără de prihană: şi ea anume este rodul încredinţării - fără cârtire, depline, fără întoarcere - în voia lui Dumnezeu. Cine s-a suit pe crucea Mântuitorului nostru? Această încredinţare în voia lui Dumnezeu. In grădina Ghetsimani, Domnul nostru Iisus Hristos S-a rugat ca să treacă paharul de la El; dar hotărârea definitivă a rostit-o astfel: Totuşi, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu“ (Matei 26, 39). In urma cuvintelor Lui: „Eu sunt, cei veniţi să îl lege au căzut la pământ; dar pe urmă tot L-au legat. De ce? Fiindcă El însuşi Se legase mai înainte pe Sine prin încredinţarea în voia lui Dumnezeu. Sub cruce, toată făptura s-a cutremurat şi morţi au înviat - iar El rămânea neclintit pe cruce, căci îşi dăduse duhul lui Dumnezeu. Aşa sunt şi toţi cei ce au ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. Ei sunt cu toţii răstigniţi pe voia lui Dumnezeu, ca să zic aşa. Pe ea sunt pironite fiecare mişcare, fiece gând şi fiece dorinţă a lor; sau acestea, în înţelesul lor obişnuit, nu mai există deloc în ei: tot ce este propriu a murit în ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu.
Ceea ce îi mişcă este porunca lui Dumnezeu, insuflarea lui Dumnezeu, care întipărindu-se în inima lor aşa cum doar El ştie, le hotărniceşte întreaga lucrare. Sfântul Apostol Pa-vel înfăţişează starea aceasta, aşa cum era în el, în următorul fel: „Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20)“. Indată ce s-a răstignit împreună cu Hristos, el, Apostolul, bărbat ajuns la culmile desăvârşirii, a încetat a mai trăi el însuşi, ci în el a început a trăi Hristos; altfel spus, a ajuns la starea despre care în alt loc scrie: „Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi voinţa şi lucrarea, după buna voinţă (Filipeni 2, 13)“. Aceasta este culmea desăvârşirii la care poate să ajungă omul. Ea e începătura stării ce va să fie după înviere, atunci când Dumnezeu va fi totul în toate. Ca atare, toţi cei ce s-au învrednicit să ajungă la ea se află nu rareori în contradicţie cu toate regulile vieţii pământeşti şi fie că au de îndurat prigoane şi chinuri, fie că sunt socotiţi nebuni, fie că se si- hăstresc în pustie. In toate aceste feluri ale sorţii lor exterioare, însă, înăuntrul lor este acelaşi lucru: ei petrec în inimă singuri cu Singur Dumnezeu, numai prin El trăiesc şi lucrează, ascunzându-se în liniştea cea mai adâncă şi prealăuntrică, orice mişcări proprii lipsind cu desăvârşire. Se spune că sus, la limitele ultime ale atmosferei pământeşti, încetează orice mişcare a stihiilor. Aceasta este o imagine a celor ce s-au răstignit împreună cu Hristos, care au încetat să mai trăiască viaţa proprie şi au început să trăiască doar prin Hristos, altfel spus s-au suit pe crucea încredinţării în voia lui Dumnezeu, singura ce are putere şi lucrează în ei, lepădate fiind toate vederile şi lucrările proprii şi personale.
Mai mult nu pot să vă mai spun despre asta. Şi atâta cât am spus, am spus numai ca să vă dau de înţeles unde este sfârşitul căii noastre, unde trebuie să fim şi unde trebuie să ajungem; şi ca, ştiind aceasta, să căpătaţi dispoziţia sufletească de a nu da doi bani pe orice lucru bun aţi avea şi aţi face, dacă nu aţi ajuns la această înălţime a vieţii duhovniceşti pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o şi pe care o aşteaptă de la noi. Multora li se pare că creştinismul este acelaşi lucru ca şi celelalte feluri de viaţă; dar nu este aşa. El începe prin pocăinţă, se maturizează prin războiul cu patimile, se împlineşte prin răstignirea împreună cu Hristos a omului curat lăuntric, cu mijlocirea cufundării în Dumnezeu. „Aţi murit", spune Apostolul, „şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3, 3)“- Aici totul se săvârşeşte lăuntric, în chip nevăzut de oameni şi cunoscut numai conştiinţei şi lui Dumnezeu. Exteriorul nu înseamnă aici nimic. El e, bineînţeles, un înveliş potrivit, însă nu şi un martor hotărâtor - şi cu atât mai puţin nu este el acela care pricinuieşte cele lăuntrice. Purtarea cuviincioasă exterioară este atât de des acoperământul văzut al unui mormânt plin de oase !
Ştiind acestea, să ne aşezăm cu gândul, fraţilor, pe Golgota, la picioarele crucilor şi să începem să vedem care cruce cui se potriveşte. Simon Cirineanul, care a purtat Crucea Domnului, este chipul acelor purtători de cruce care sunt supuşi necazurilor şi lipsurilor dinafară. Pe cine închipuie tâlharul cel înţelept răstignit şi pe cine închipuie Domnul pe cruce, asta numai ce-am spus-o mai înainte: cel dintâi închipuie pe cei care se luptă cu patimile, iar Domnul - pe bărbaţii desăvârşiţi, care s-au răstignit încredinţându-se voii lui Dumnezeu. Dar crucea tâlharului celui rău pe cine închipuie ? Pe cei care slujesc patimilor. Patimile îi chinuie, îi sfâşie, îi răstignesc de moarte, nedându-le nici o bucurie şi nici o nădejde bună. După aceste semne să măsoare fiecare pe statura sa crucile şi să vadă cine este: Simon Cirineanul, tâlharul înţelept, următor al lui Hristos Domnul sau - după patimile care îl rod - tâlharul rău ?
Uită-te cine eşti: şi sfârşit pe potrivă să aştepţi. Eu am să mai adaug doar atât: scoteţi-vă din cap că pe calea vieţii confortabile poate cineva să ajungă ceea ce se cuvine nouă să fim în Hristos. Confortul, dacă se află la adevăraţii creştini, este doar un lucru cu totul întâmplător; iar caracterul distinctiv al vieţii lor sunt pătimirile şi durerile lăuntrice şi văzute, de voie şi fără voie. Prin multe necazuri se cade nouă să intrăm în împărăţia care se arată înăuntrul nostru. Cel dintâi pas în această lucrare, întoarcerea voii de la rău la bine, care alcătuieşte inima pocăinţei, se răsfrânge într-o durere de moarte pricinuită de rana frângerii inimii, din care mai apoi se prelinge sânge de-a lungul întregului război cu patimile şi care se închide doar după dobândirea curăţiei, care suie creştinul pe crucea răstignirii împreună cu Hristos întru voia lui Dumnezeu. Numai necazuri şi dureri şi greutăţi! Se poate spune astfel: confortul este mărturia unei căi strâmbe, iar viaţa necăjită e mărturia căii drepte.
Gândindu-vă la asta, bucuraţi-vă, purtători de cruce! Iar vouă, celor care trăiţi în confort, ce să vă spun? Cuvântul lui Avraam către bogat din pilda lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv. Aici voi vă desfătaţi, iar ceilalţi pătimesc pentru Hristos şi pentru legea Lui cea sfântă; iar pe lumea cealaltă va fi pe dos: cei care merg pe calea crucii vor avea confort, iar cei ce au confort aici vor pătimi. Voi spuneţi îndeobşte: „Dar ce, nu avem voie să ne veselim puţin ori să ne îngăduim o mică plăcere?" Faceţi voi mai întâi lucrul de căpetenie, şi apoi îngăduiţi-vă şi ceea ce spuneţi. Unii, însă, altă treabă nu au decât azi bal [în ziua de astăzi discotecă - n. tr.], mâine teatru [ân ziua de astăzi cinematografe - n. tr.], plimbări, lecturi şi discuţii vesele, distracţii de tot felul, trecere de la o plăcere la alta: iar la lucrul principal - cum să ajungă acolo unde este dator să ajungă fiecare creştin - nici nu se gândesc. Dar ce rod este de aşteptat de la o viaţă ca aceasta ? Oare atitudinea noastră lăuntrică, în Hristos, faţă de Dumnezeu se va maturiza de la sine, în ciuda acestor neorânduieli exterioare ?! Dar cum să se maturizeze ? Oare arde lumânarea ţinută în bătaia vântului ? Oare viaţa trupului se maturizează în urma unor doze de otravă? Nu. Vrei pentru tine ceea ce este bun? Părăseşte confortul, intră pe calea crucii, care e calea pocăinţei, lasă-te înroşit în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frângerii inimii - şi vei deveni aur, sau argint, sau piatră scumpă, şi la vremea potrivită vei fi luat de către Stăpânul casei cereşti spre a-I împodobi cămările cele prealuminate şi mai presus de lume. Amin.
1864
SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL
Fragment din cartea "PREDICI LA TRIOD", Editura Sophia
Cumpara cartea "Pregatirea pentru spovedanie si pentru Sfânta Împartasanie. Predici la Triod"
-
Duminica Sfintei Cruci
Publicat in : Duminica Sfintei Cruci -
Duminica Sfintei Cruci
Publicat in : Duminica Sfintei Cruci
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.